Proiect de cercetare lingvistică

Limbajul în operele „Ordinea cuvintelor”- Nichita Stănescu şi „Letopiseţul Ţării Moldovei”(de la 1661 la 1743)- Ion Neculce

          Acest studiu de cercetare prezintă o analiză a limbajului folosit în textele a doi autori diferiţi. Primul autor este Ion Neculce, ultimul cronicar moldovean, care prezintă în scrierile sale o parte din istoria României, iar cel de-al doilea este Nichita Stănescu, fiind  „cel mai strălucit continuator al ermetismului barbian în poezia română”. Putem spune că Ion Neculce a fost unul dintre cei care au pus bazele limbajului literar, realizând cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. Alexandru Piru spunea că farmecul scrierilor lui Neculce este dat de „conţinutul lor educativ fără ostentaţie sau cumpănit anecdotic, epic cuminte, bătrânesc, naraţiune simplă, populară”. Istoria literaturii române îl consideră pe Nichita Stănescu un „mare poet, scriitor şi eseist român”, iar criticii literari precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, „un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.”

          Principalele obiective ale acestui proiect de cercetare sunt: de a descoperi etapele formării limbii literare şi prezenţa stratului latin, de a demonstra preponderenţa cuvintelor provenite din limba latină, dar şi prezenţa influenţelor, de a evidenţia puterea limbajului materializat prin cuvânt, de a cunoaşte autorii şi de a înţelege operele lor.

            Mi-am propus să răspund la următoarele întrebări pe parcursul proiectului:

Principalele două întrebări de cercetare sunt direct corelate cu obiectivele cercetării:

1.         Cuvintele de sorginte latină sunt preponderente în operele celor doi autori?

2.         Ce influenţe sunt resimtinte în limbajul folosit?

Celor două întrebări li se adaugă şi altele cum ar fi:

3.         Cu ce forţă lingvistică înzestrează fiecare autor cuvintele folosite în operele sale?

4.         Cu ce scop este folosit acest limbaj?

5.         Care sunt particularităţile codului folosit în cele două texte?

          Chiar dacă cei doi autori au scris în perioade istorice diferite, Ion Neculce între anii 1661–1743, iar Nichita Stănescu între anii 1960 – 1970 au utilizat forţa lingvistică a cuvântului, fiecare folosind propriul său limbaj, folosindu-l ca scop şi nu ca mijloc. Fiecare îşi transmite mesajul neuitând originile limbii şi faptul că latina este limba maternă, de provenienţă a limbii române. Perioadele istorice îşi pun amprenta asupra celor două scrieri, Ion Neculce fiind printre primii scriitori de literatură a vremii, a avut dorinţa de a surprinde lucrurile neştiute despre poporul român, creând o cronică cu valoare multiplă: documentară, instructivă, educativă şi izvor de inspiraţie. Dacă pe vremea lui Neculce erau multe de spus în literatură, atunci când a apărut Nichita Stănescu putem spune că totul fusese deja spus în poezie. Astfel că în anii ’60 lirismul său conceptual, susţinut de o putere de gândire ieşită din comun, a reinstaurat limbajul, l-a metamorfozat, perspectiva simţului comun fiind înlocuită cu cea a idealităţii.Însă, dacă  „dezbrăcăm” limbajul de semnificaţii şi de  „veşmintele barbare” (influenţele lingvistice) vom descoperi structura internă, limba latină, numită de către români  „lingua nostra romana”.

             Odată cu aparita Iluminismului pe teritoriul României au aparut şi primii scriitori cu preocupări filologice care au dovedit latinitatea limbii române. Unul dintre aceşti scriitori a fost lingvistul Frederich Diez, care în urma studiilor concepute de Şcoală Ardeleană a inclus limba română în rândul limbilor romanice. Reprezentanţii Şcolii Ardelene îşi propuneau să realizeze unitatea limbii, să apere interesele naţiunii române, constituind totodată o expresie, o formă de manifestare a luptei politice naţionale, într-o epocă în care ţintă adversarilor era contestarea românităţii poporului român şi a latinităţii limbii române. Aproape toţi învăţaţii Şcolii Ardelene au fost autori de ortografii, gramatici şi dicţionare. Ortografia reprezenta domeniul în care lipsa de unitate era mai pronunţată şi unde diversitatea şi fluctuaţiile erau mai numeroase. „Ortografia reprezenta pentru ei nu numai totalitatea regulilor prin care se stabilea scrierea corectă a cuvintelor româneşti” în vederea unificării limbii, „ci şi un mijloc important pentru a demonstra originea latină a limbii române” . Acţiunea de unificare a limbii, în domeniul ortografiei, trebuia să rezolve problema alfabetului şi cea a elaborării normelor ortografice. Dezideratul unificării impunea, în primul rând, înlocuirea alfabetului chirilic şi adoptarea alfabetului latin. „Corifeii Şcolii Ardelene au intuit că introducerea alfabetului latin în scrierea limbii române însemna o etapă decisivă în procesul de realizare a unităţii limbii literare”  .Aşadar contribuţiile Şcolii Ardelene sunt:

1. . Introducerea alfabetului latinesc, în locul celui chirilic;
2. . Unificarea scrierii, la baza căreia au pus principiul etimologic (etimologismul era „un mijloc de afirmare a poporului român ca popor latin” );
3.  Opţiunea pentru o scriere fonetica bazata pe principiul pronunţie;
4.  Fixarea de reguli lingvistice clare
5.  Înnoirea vocabularului (înlocuirea cuvintelor slavone cu cele de origine latină)

            Ion Budai Deleanu ocupă un loc de seama în galeria personalităţilor complexe ale secolului al XIX-lea din cultură românească. A fost preocupat de crearea unei limbi literare moderne, el recomandă o selecţie riguroasă a termenilor, prin acceptarea celor cu o largă circulaţie internaţională, şi eliminarea regionalismelor. Cerea înlocuirea termenilor de origine maghiară, turcă, slavă, greacă, albaneză cu sinonime latineşti. Studii lingvistice de seamă sunt: Ion Budai-Deleanul- Scrieri lingvistice, Petru Maior- Disertaţie pentru începuturile limbii româneşti, Elementa lingue daco-romane sive valahichae, Fundamenta gramatices linguae romanicae şi Eugen Munteanu- Introducere în lingvistică.

          “ Limbajul  este,  pe  de  o  parte,  bază  a întregii culturi şi, pe de  altă parte,  este  o  formă  a  culturii. Adică,  numai  limbajul  are această posibilitate de a fi limbaj şi realitate, în acelaşi timp, şi de a vorbi şi despre sine însuşi. Muzica nu  poate vorbi despre muzică, nici    sculptura  despre sculptură.  Deci,  limbajul  are  această proprietate că este, pe de o parte, baza culturii şi, pe de altă parte, este şi o formă a culturii.” (Eugen Coşeriu)

            Ce zicea N. Stănescu despre limba română:

            „A vorbi despre limba în care gîndeşti, a gîndi - gîndire nu se poate face decît numai într-o limbă - în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi decît exprimată în limba română. Pentru mine iarbă se numeşte iarbă, pentru mine arborele se numeşte arbore, malul se numeşte mal, iar norul se numeşte nor. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanţă aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observaţie, această relevaţie am avut-o abia atunci cînd am învăţat o altă limba". „Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate şi frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părţi coincidenţe; o dată este patria de pămînt şi de piatră şi încă odată este numele patriei de pămînt şi de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea.”

           Limbajul este cel mai complex dintre sistemele semiotice cunoscute. Importanța sa de a produce şi de a înţelege semne specifice dotate cu semnificaţie îi conferă omului un statut privilegiat în lume cunoscut ca principala fiinţă reflexivă şi proiectivă. Limbajul uman este un proces de comunicare şi implică trei dimensiuni fundamentale definitorii: o dimensiune ontologică, o dimensiune gnoseologică şi o dimensiune socială. Dimensiunea ontologică este definită de raportul dintre om ca specie şi ca individ cu realitatea. În această perspectiva, limbajul apare ca spaţiu virtual de reflectare a realităţii. Acest rol al limbajului este evidenţiat în cele două texte abordate în acest proiect, în  „Letopiseţul Ţării Moldovei” prin evenimentele istorice însemnate, iar în  „Ordinea cuvintelor” prin transpunerea şi metamorfozarea realităţii. În „Letopiseţul Ţării Moldovei” este relevată puterea autorului de a însemna întâmplări istorice, prezentând viaţa unor domnitori ai Moldovei. Forţa narativă se afirmă prin episoadele povestite gradat, cu amănunte, cu o coloratură afectivă. Poezia lui Nichita Stănescu surprinde însă conştiinţa sensibilă a umanităţii, regăsită în război, călătoria de cunoaştere,dar şi  spiritual faustic în balans cu spiritual hamletian. „Starea poeziei” lui Nichita Stănescu evidențiază o poezie a conştiinţei şi a deplinei lucidităţi. Astfel putem spune că ambii autori folosesc procesul „onomaturgic”, care constă în echivalarea mediată prin gândire, a unui fragment al realităţii, printr-un semn lingvistic. Codul folosit de Ion Neculce aduce în lumină realitatea din acele vremuri în care poporul român îşi avea propria sa vorbire, limba latină cultă degenerând, fiind amestecată cu vorbirea populară. Aristotel în „ Poetică”  numea acest tip de discurs „comun”, iar antonimul sau era discursul insolit. Acesta a fost adoptat de Nichita Stănescu în poeziile sale. El se joacă pe „claviatura cuvintelor”, redistribuie înţelesuri, are un discurs caracterizat de abateri de la ceea ce este comun, sintetizează un fel de „plâns al limbii” (sau un plâns al poetului care face un efort sisific să se smulgă din atracţia gravitaţională a limbii). Tot Aristotel spunea că limba nu este un simplu repertoriu de nume,ci un act de predicație, adică de aplicare a gândirii discursive asupra finite.

         Tot în această dimensiune putem încadra şi caracteristicile codului din perspectiva etimologică. Am să mă opresc astfel asupra cuvintelor care provin din limba latină. „Românii se spune că sunt colonii romane. Dovadă de acest lucru este că au multe cuvinte comune cu limba latină.” În urma cercetării a rezultat, în operele alese, aproximativ 50% din cuvintele folosite sunt provenite din limba latină. Am ales un eşantion de 106 cuvinte din ambele opere. Rezultatele obţinute au indici apropiaţi, în opera lui N. Stănescu am găsit 54 cuvinte de sorginte latină, iar în opera lui Ion Neculce, 59. Am să adaug câteva exemple, o lista cu câte 20 de cuvinte selectate din opere:

             Opera lui N. Stanescu:

1.          Sange   <   sanguis;                                                        

2.            Sorti     <    sors, -tis;

3.            Arbor    <    arbori;

4.            Rasarit   <   resalire;

5.            Ou         <   ovum;

6.            Nunta    <   nuptiae;

7.            Leoaica  < leo;

8.            Calul      <  caballus;

9.            Cercetator < circitare;

10.          Tei           < trillium;

11.          Inger        <  angelus;

12.          Cer          <  cerrus;

13.          Trunchiul  < trunculus;

14.          Orizont    <  horizont;

15.          Abstract  < abstractus;

16.          Frumusete < formosus;

17.          Ochi         < oculus;

18.          Durere     < dolere;

19.         Nod          < nodus;

20.         Stele         < stella.

              Opera lui I. Neculce:

1.            Lac       <    lacus;

2.            Cetate  <   civitas, -atis;

3.            Batran   <  betramus;

4.            Gios       <  deorum;

5.            Domnitor < dominus;

6.            Fecior     < fetiolus;

7.            Fiu          < filius;

8.            Oameni < homo, -inis;

9.            Ses          < sessus;

10.          Frate       < frater, fratris;

11.          Negustor < negotiatorus;

12.          Tinuturi   < tenem;

13.          Visterie    < vistiarium;

14.          Casa        < casa;

15.          Stire         < scire;

16.          Viu           < vivus;

17.          Vinul         < vinum

18.          Oastea      < hostis, -tis

19.          Bun           < bonus,-a, -um

20.          Nime         < nemo.

           Astfel se clarifica originea limbii

          Astfel se clarifică originea limbii române, susţinută de teoria continuităţii daco-romane la N de Dunăre. În scrierea lui Neculce identitatea poporului român nu este evidenţiată doar de folosirea cuvintelor preponderent latineşti, ci şi de evenimentele istorice de referinţă, care au dobândit caracter istoric. Acesta a fost şi scopul scriitorului umanist de a transmite informaţii despre istoria naţională "că să nu se uite lucrurile şi cursul ţării". Tot in acest text apar si influentele popoarelor migratoare, preponderent a popoarelor slavone. 20% din cuvintele din fondul principal sunt de origine slavonă. În textele alese de mine am găsit 27 de cuvinte la Neculce şi 11 la Stănescu. Exemple de cuvinte: trebile< triba, vrednic < vredinu, nevoie < nevolja, iscaliturile < ickaljati, poduri < podu, targu , trugu, razboi < razboj, slugi < sluga, boala < boli, temnita< timinica, gloata < glota, postelnicul< posteilniku; bezna < bezduna, tihna < tihnonti, lovitura < loviti, intemeierea < temei, intrupeaza < trupu, glezna < gleznu, privire <  praviti.

          Acum că am terminat de discutat de dimensiunea ontologică, voi continua amintind şi de cea de-a doua, cea gnoseologică, cea care circumscrie raportul dintre limbă şi gândire, aşa cum limbajul constituie mediul de manifestare a conceptelor raţiunii. După M. von Humbold, limbajul este o activitate creatoare continuă a spiritului uman. La N. Stănescu putem vorbi de metamorfoza prin cuvânt, reprezentând puterea poetului de a transmigra dintr-o întrupare în alta, " cuvântul prin transpunerea universului modelează plasmă imaginară şi adună într-o singură fiinţă metafizicul şi contingentul".Cu fiecare volum al lui Nichita Stănescu s-a produs în literatura noastră o perpetuă revoluție a limbajului poetic, in jurul cărților sale dându-se o adevarată „bătălie a (neo)modernitații”. Acest „modelator revoluţionar al limbajului poetic”, mereu curios, fabulant şi teribilist, ins pentru care poezia e o „tensiune semantică” iar matematica „o poezie dură” întreţine, grijuliu, fluxul colocvial.

          Mai mult, cel mai personal creator de limbaj în poezia noastră (din segmentul postbelic, evident) aspiră – constatase Edgar Papu – spre „o zonă superioară a realităţii”. El vrea să transgreseze canonicul (cf. C. Ciopraga), ştie că poezia e „doar tendinţa către ea”, vrea un discurs total, trăit. Eul, aşadar, iese din sine, fiinţa îşi află prelungirile în alte finite şi lucruri hrănind, prin autopercepere, mari viziuni, desfăşurări grandios-cosmice. Acea „tensiune semantică spre un cuvânt din viitor” presupune tocmai transcendere, nu doar metapoezie. Cuvântul, aflăm, reproduce „structura materiei”. Încât, cercetând „noua frontieră a sufletului”, el descoperă poezia în centrul umanului.

          Corin Braga sustinea faptul ca in poezia lui Stanescu “ mântuirea de moarte vine prin logos, ințlegând acest concept in toate sensurile lui antice: ordine cosmică, inteligența (divină) şi cuvântul (creator). Nichita Stanescu însusi a subliniat că poezia trebuie ințeleasă ca o semantică, nu ca o semiotică. Ceea ce contează este cofigurarea sensurilor, nu modul lingvistic în care au fost produse. Astfel putem spune ca autorul îşi construieşte a doua limbă “ poeticească” , operează în aparență cu cuvinte obişnuite, când, de fapt în spatele semnificantului comun se afla cu totul alte semnificații. ( După teoria lui Saussure, codul este alcătuit din semnificant si semnificat).

         Ultima dimensiune este dimensiunea socială. Ea defineşte comunicarea interumană. Limbajul a apărut şi este folosit în societate ca expresie a nevoii de comunicare între oameni. O limbă construită istoric dobândeşte caracter național. Dacă limbajul ca facultate umană definitorie are un caracter universal, concretizarea sa în limbi atestate istoric, se petrece într-un context social delimitat de condițiile istorice. Schimbările limbii sunt şi ele determinate de condițiile sociale, ținând de nevoia de adaptare a concepțiilor expresive. In funcție de perioada istorică întâlnim în texte arhaisme (in primul text: atunce, gios, au perit, streina, scaon, cetind, pastoriu, dinlauntru,hicleni, visteri, nemerit) şi neologisme provenite din limba franceză (în cel de-al doilea text, în număr de 34: alphabet < alphabet, fraza< phraser, profund < profound, echilibru < echilibre, mov < mauvre, indiferenta < indifferent, electric< electrique, obedienta< obedience, tandrele < tandre, prisme< prime, curioasa< curieux, surade< sourire, suava< suave, secunda< seconder,fiziologia< pshysiologie).

Restul cuvintelor analizate din textele date sunt din bulgară ( grija< griza), turcă (vizirul < vizir), magheară ( puscele < puska),italiană (lendru< leandro) si neogreacă(condeiul < kondili).

          In concluzie, în urma studiului realizat am demonstrat originea limbii romane, proveniența ei din limba latină. Cuvintele de origine latină sunt prezente în text în proporție de 50 %, ambii autori folosindu-le indiferent de perioada istorică. Chiar dacă influențele slavone s-au mai pierdut de-a lungul timpului sunt şi ele prezente în text, perioadele istorice fiind cele care fac diferența. Forța cu care au fost scrise aceste texte si semnificațiile multiple ale limbajului care nu e doar un mod de a transmite informații, Ion Neculce fiind cel care a pus bazele literaturii, iar N. Stanescu cel care a schimbat profund destinul poeziei.

Bibliografie:

1.      N. Stanescu, Amintiri din present, Bucuresti, 1985, cap Urmasi de Vacaresti ( de la Ion Neculce la Nicolae Labis), Despre limba romana, pag 52.

2.      M. Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Humanitas, 1999, cap Postmodernismul subteran. Anii ’45-’70, pag 319.

3.      Alex Stefanescu, Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Minerva, Bucureşti,1986, cap. Nichita Stănescu si generația sa, pag 193-207

4.      Corin Braga, Nichita Stănescu şi orizontul imaginar, Dacia, Cluj-Napoca, 2002, cap. Transfigurarea în cuvânt, pag 391

5.      D. Macrea, Studii de lingvistică română, EDP, Bucureşti, 1970, pag. 63.

6.      Ion Budai Deleanu, Scrieri lingvistice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag 50.

  

7.    Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Polirom, Bucureşti, 2005, pag 289.