Gândurile schimbă starea de spirit

Un gând pentru astă seară. NU aveți limite! You are full of the world. Reflectați la asta! 

https://www.youtube.com/watch?v=D5Y11hwjMNs

Adăugați o legendă

sursa foto: Fantoma de pe Jupiter

Spulberă-mă, Tahereh Mafi

Produs publicat in 2012 de Leda
Data aparitiei: Mai 2012
Traducator: Shauki Al-Gareeb
Format: 130x200
Tip coperta: Brosata
Numar pagini: 352

ACESTA E BLESTEMUL MEU.
ACESTA ESTE HARUL MEU
SUNT UN MONS TRU.
SUNT MAI MULT DECÂT UMANĂ.
ATINGEREA MEA E LETALĂ.
ATINGEREA MEA E PUTERE.
SUNT ARMA LOR.
O SĂ MĂ RĂZVRĂTESC.
„NU MĂ POŢI ATINGE”,
îi şoptesc.
MINT,
e ceea ce nu-i spun.
EL MĂ POATE ATINGE,
e ceea ce n-o să-i spun niciodată.
TE ROG, ATINGE-MĂ,
e ceea ce vreau să-i spun.
Dar când oamenii mă ating, se întâmplă anumite
lucruri.
Lucruri ciudate.
Lucruri rele.
LUCRURI FATALE.

Nimeni nu ştie de ce atingerea lui Juliette e fatală, dar Restauraţia şi-a făcut planuri legate de ea. Planuri de a o folosi ca pe o armă. Însă Juliette are propriile ei planuri. După o viaţă lipsită de libertate, ea descoperă în sfârşit forţa de a se răzvrăti pentru prima oară şi de a-şi găsi un viitor

alături de cel pe care crezuse că-l pierduse pentru totdeauna.

„Obsesivă, intensă, emanând senzualitate.
Sunt invidioasă. N-am putut s-o las din mână.”
Lauren Kate

Pentru că s-a anunțat o vacanță prelungită, voiam să mă deconectez și să citesc ceva mai ușor, amuzant, care să nu îmi solicite prea mult atenția. Voiam pur și simplu să mă destind. Astfel am descărcat mai multe cărți pdf printre care "De ce bărbaţii se uită Ia meci și femeile se uită în oglindă", Allan & Barbara Pease și "Spulberă -mă", Tahereh Mafi. Despre prima carte nu știam nimic, iar de cea de-a doua știam foarte puțin, citisem o recenzie la un moment dat, dar îi aminteam doar că este o carte bună. Ambele m-au surprins, nu sunt ceea ce mi-am imaginat. Pe prima nu am termina-o, căci nu este genul de carte pe care ți-ai dori sa o respiri, să o simți, să îi prinzi fiecare cuvânt, fiecare înțeles al ei. Poate o să revin cu o recenzie opinie proprie asupra ei, căci este, totuși, interesantă.
"Spulberă-mă" mi-a atras atenția din prima clipa și În opinia mea este o carte bine scrisă, cu un personaj, o monstruozitate, o copila, cu un defect har. Autoarea prezintĂ o distopie interesantă despre care nu s-a mai scris sau nu în felul acesta. Totuși, nu sunt un mare fan al Sf-ului asa ca nu am prea mare experiență, cert este că mie mi-a plăcut. Atenția mi-a fost captată cu totul pe tot parcursul cărții. Am devorat-o în doar două zile.
Incipitul te pleznește ( "Sunt închisă de 264 de zile." ), precizia te sperie ( "26 de litere într-un alfabet pe care nu l-am mai vorbit de 264 de zile de izolare.6.336 de ore de când n-am mai atins o altă fiinţă umană." ). Un personaj cu un destin cutremurător, care este văzut ca un monstru în societate, este scos din casa părinților, încuiat într-un ospiciu, neatins și nedojenit de nimeni, niciodată. Este ea... o cred nebună... numele ei este Juliette și visează să fie liberă ca o pasăre ce zboară. Dar nu mai există pasări, sau cel puțin ea nu a văzut.( "am auzit poveşti despre păsări care zboară. Poate că într-o zi o să ajung să văd una. Poveştile sunt atât de extravagante în ziua de azi, că nu prea ai cum să le dai crezare, însă am auzit destui oameni afirmând că au văzut o pasăre zburătoare în ultimii câţiva ani. Aşa că privesc pe fereastră")
Restaurația, societatea care promitea să salveze lumea , societatea muribundă, însă ea transformă totul într-un loc inuman.(„Ştiai că Restauraţia a spus că cineva trebuia să preia controlul, că cineva trebuia să salveze societatea, că cineva trebuia să restabilească pacea? Ştiai că au spus că singura metodă de a găsi pacea era să-i omoare pe toţi susţinătorii opoziţiei?”)
Sunt prezente idei foarte bine scrise, trăite de personaj și odată cu el și de cititor: lipsa identității, chinurile din ospiciu, închisoarea pentru acel suflet curat, întunericul, lumea care se descompune, dorința de moarte, dorința ei de a nu răni pe nimeni, obligația de a tortura alți oameni, bunătatea ei, în pofida răului cu care era tratată. Toate acestea m-au surprins, am fost menținută în poveste, m-a ținut conectată. Mi-au plăcut și pasajele scrise și apoi tăiate de parcă ar fi niște gânduri care răzbesc, răsuna din adâncul sufletului, dar care nu trebuie auzite sau luate în seamă. ( "Vreau să-l cred Nu-l cred."; "Nu mă atinge şi sunt dezamăgită fericită că n-o face. Mi-aş dori s-o facă. N-ar trebui s-o facă.'ț)
Ce nu mi-a plăcut a fost accentul pus pe triunghiul amoros care se formează și un defect în opinia mea este ca face parte dintr-o serie. Credeam cĂ nu o să conteze dacă nu citesc și restul, dar mereu contează. Mi se pare că se continua aceeași idee, în prea multe pagini, iar eu vreau să aflu finalul și îmi pierd curiozitatea pe drum. O carte este de ajuns, restul este doar surplus.
Totuși, mi-a plăcut. Nota: 8/10

Citate: 
"Întotdeauna îmi pun întrebări despre picăturile de ploaie. Mă întreb cum de cad mereu, poticnindu-se de propriile lor picioare, rupându-le, şi uitând să-şi deschidă paraşutele când coboară din cer spre un sfârşit nesigur. E ca şi cum cineva îşi goleşte buzunarele deasupra pământului şi nu pare să-i pese unde cade conţinutul lor, nu pare să-i pese că picăturile de ploaie explodează când lovesc pământul, că se spulberă când cad, că oamenii blestemă zilele când picăturile îndrăznesc să bată darabana pe uşile lor. Eu sunt o picătură de ploaie. Părinţii mei şi-au golit buzunarele de mine şi m-au lăsat să mă evapor pe o placă de beton."
"Cineva a luat soarele şi l-a prins din nou de cer, însă în fiecare zi atârnă din ce în ce mai jos. E ca un părinte neglijent care nu te cunoaşte decât pe jumătate. Soarele nu vede niciodată cum absenţa lui schimbă oamenii. Cât de diferiţi suntem pe întuneric."
"ochii mei se spulberă în mii de bucăţele care ricoşează prin toată încăperea, prinzând un milion de instantanee, un milion de clipe în timp. Imagini pâlpâitoare decolorate cu timpul, gânduri îngheţate plutind precar într-un spaţiu mort, un vârtej de amintiri care-mi taie sufletul."
"Uneori cred că singurătatea dinlăuntrul meu o să explodeze prin piele, şi uneori nu sunt sigură că se va rezolva ceva vreodată dacă plâng sau ţip sau râd isterică. Uneori sunt atât de disperată să ating să fiu atinsă să simt încât sunt aproape sigură că voi cădea de pe o stâncă într-un univers paralel unde nimeni nu va mai fi în stare să mă găsească."
"Închid lumea şi o dau deoparte. O încui. Învârt cheia bine de tot."
"Acest cuvinte sunt vomă.
Acest stilou şubred este esofagul meu.
Această bucată de hârtie este vasul meu de porţelan."
"Inspir profund şi îl aştept să plece precum toţi cei din viaţa mea. Ochii îmi sunt aţintiţi asupra ferestrei şi a promisiunii a ceea ce ar putea fi."
"Nu-mi pot aminti căldura vreunei îmbrăţişări. Braţele mă dor de la inevitabila gheaţă a izolării. Propria mea mamă n-a putut să mă ţină în braţe. Tatăl meu n-a putut să-mi încălzească mâinile îngheţate. Trăiesc într-o lume de neant.
Salutare.
Lume.
Mă vei uita."
"Părinţii mei n-au încercat niciodată să mă ajute."
"Urăsc plictiseala indiferentă a unui soaremult prea preocupat de el însuşi pentru a observa orele infinitepe care le petrecem în prezenţa lui. Soarele e o chestie arogantă, care lasă mereu lumea în urmă când se plictiseşte de noi. Luna e o prietenă loială. Nu pleacă niciodată. E mereu acolo, veghind, neclintită, ştiindu-ne în momentele noastre bune şi rele, schimbându-se întotdeauna, aşa cum facem şi noi. În fiecare zi e o versiune diferită a ei însăşi. Uneori slabă şi palidă, alteori puternică şi plină de lumină. Luna înţelege ce înseamnă să fii om.
Şovăielnic. Singur. Pătruns de imperfecţiuni."
"Ei spun că lumea noastră a fost cândva verde. Că norii noştri au fost cândva albi. Că soarele nostru a fost mereu cel mai bun tip de lumină. Însă eu am doar nişte amintiri vagi despre acea lume."
"Sunt o fiinţă compusă din litere, un personaj creat din propoziţii, o născocire a imaginaţiei formată
prin ficţiune.
Ei vor să şteargă fiecare semn de punctuaţie din viaţa mea pe acest pământ."
"Viaţa e un loc sumbru, şopteşte el. Uneori, trebuie să înveţi să împuşti primul."
"Mă simt ca o proastă. Mă simt curajoasă deoarece mă simt ca o proastă. Cuvintele mele nu au paraşute când se aruncă din gura mea."
"Să omori vremea nu e atât de dificil pe cât pare. Pot să împuşc o sută de numere în piept şi să le privesc sângerând virgule zecimale în palmă. Pot să rup cifrele de pe un ceas şi să privesc acul tic tic ticăindu-și ultimul tac înainte să adorm. Pot sufoca secundele doar ţinându-mi respiraţia. Ore-ntregi am omorât minute, şi se pare că nimănui nu-i pasă."
"Nu sunt sigură de ce nu m-am evaporat în neant."
"Îşi trece mâna liberă peste faţă. Anotimpurile se schimbă. Stelele explodează. Cineva păşeşte pe
lună"
"Buzunarele îmi sunt pline de litere pe care nu pot să le leg laolaltă şi sunt atât de disperată să spun
ceva, încât nu spun nimic, iar inima mea e pe cale să-mi sară din piept." 

Tahereh Mafi

Tahereh Mafi are 24 de ani şi s-a născut într-un orăşel din Connecticut, fiind mezina unei familii de imigranţi iranieni. în prezent locuieşte în districtul Orange din California. A absolvit Universitatea Soka din Aliso Viejo, California, şi este cunoscătoare a opt limbi străine. A călătorit în toată lumea,
petrecându-şi un semestru în Barcelona, unde a avut posibilitatea să studieze literatura spaniolă.Spulberă-mă este cartea ei de debut si primul volum din trilogia Atingerea lui Juliette. Drepturile: de traducere au fost deja vândute în 20 de ţări, iar studiourile Twentieth Century Fox au achiziționat drepturile de ecranizare.

"Într-o pădure erau două drumuri diferite, iar eu…
Eu l-am ales pe cel mai puţin umblat.
Iar asta a schimbat cu totul lucrurile."
— ROBERT FROST, „Drumul neales”

"JC: Where did this girl-with-the-lethal-touch idea come from?

TM: It didn’t develop as an idea separate from the story. I didn’t understand what was happening with Juliette until I was writing the book. I heard her voice in my head one day and saw her locked up for something she didn’t do, and I had to capture her voice on paper and the rest of it developed from there.

JC: You live in Orange County now. Have you always?

TM: I was born and raised in Connecticut and I moved out to Northern California when I was 12 and then I moved to Orange County when I was 14. So I’ve been here ever since. I think I was definitely the nerdy, awkward kid. I thought I was OK. I didn’t hate myself, but I definitely stood out from the crowd. I never had the right clothes. I never had the right anything. It’s pretty standard. I think I had senioritis in high school the moment I walked in my freshman year. I was always ready to move past the restrictions of high school."

Ce am prezentat în limba engleză este extras dintr-un interviu foarte interesant luat autoarei. Citiți-l în intregime, vă garantez că nu veți regreta.Îl găsiți aici. Fotografia este tot de acolo.

Magia sărbătorilor

Crăciunul ăsta nu este despre tine sau despre cadouri, ci despre familie. Noi vă urăm Crăciun fericit în familie pentru că ea e cea care contează. Dacă priviți videoul de mai sus o să vă dați seama că acum ceva timp, copilași fiind, știați ce este important, nu erați materialiști, dar cu timpul, amețiți de viață, păcăliți de timp, ademeniți de bani, ați uitat de cei dragi care vă sunt alături. Aceasta este magia sărbătorilor, familia.

Vremea sărbătorilor

PENTRU CEL CE SINGUR EŞTI
de Marilena Tiugan

Cel mai frumos Crăciun este cel
fără musafiri şi festine,
cel trăit doar cu tine,
retras în părinţi, îngeri cuminţi,
când rătăceşti pe Calea Soarelui Răsare
în căutarea pentagramei stelare.
De o vei găsi, să o aşezi cu vârful în sus,
şi, în clipa, de nimeni ştiută,
de toţi mai presus,
se va naşte, să-L auzi,
Iisus.
Pentru tine, cel ce singur eşti,
Iisus însuşi va colinda colindele cereşti.
În clipa neştiută, bucură-te, nu te întrista,
El tuturor va colinda, şi neprietenului tău,
să se ştie, din colindu-i, că este lângă fiecare,
în numele Său.

Friedrich Wilhelm Nietzsche

Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken - d. 25 august 1900, Weimar) este cel mai important filosof al secolului al XIX-lea, care a exercitat o influență remarcabilă, adesea controversată, asupra gândirii filosofice a generațiilor ce i-au urmat.

Filosofia lui Nietzsche gândește reevaluarea filozofiei și artei Greciei din perioada istorică cea mai veche, în defavoarea clasicismului, văzut ca afirmare a viziunii raționale și, în consecință, decadent. Nietzsche identifica în tradiția greacă patru etape: 1) etapa obscură a Titanilor când lumea era indefinită; 2) etapa rațiunii echilibrate și a visării (apolinicul); 3) etapa haosului, a beției, a dezordinei, a băuturilor narcotice (dionysiacul); 4) etapa acordului între apolinic și dionisiac, unde starea de beție este limitată de o rațiune echilibrată. În special tragedia greacă (Eschil, Sofocle) a fost interpretată ca o expresie a impulsului vital care se reîntoarce asupra sa însuși, limitând ordinea și dezordinea, ambele înțelese în termeni radicali, excesivi. Nietzsche critică valorile fundamentale ale societății ultra-raționalizate în care trăia, ajungând la negarea principiilor enciclopediste ce exclud vitalismul existenței.

Conceptul de "voință de putere" joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în care acesta este pentru el - în sens metafizic - un instrument pentru înțelegerea lumii:"esența cea mai intimă a existenței este voința de putere". Proiectul lui de reevaluare a conceptelor tradiționale ale metafizicii va antrena abolirea valorilor idealiste, în special ale creștinismului, dar și ale istoricilor. Voința de putere este analizată ca relație internă a unui conflict, ca structură intimă a devenirii, ca pathos fundamental, și nu numai ca dezvoltare a unei forțe. Această concepție permite depășirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli și a speranței într-o lume de dincolo, acceptarea vieții în ceea ce comportă ea ca aspirație spre putere. Astfel, contrar falselor interpretări ale filozofiei sale, supraomul nietzschenian nu este un om atotputernic fizic și intelectual, ci reprezintă o tendință în evoluție, așteptată și dorită de om: "Am venit să vă vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depășit" (Așa grăit-a Zarathustra). Omul este așadar o punte între maimuța antropoidă și supraom, un element tranzitoriu în evoluție (cf. parabola acrobatului din Zarathustra).

Pornind de la premisa voinței de putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală, care pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor și afectelor, conștiința nefiind decât perceperea tardivă a efectelor acestui joc al forțelor subconștiente. Nietzsche face distincție între morala celor slabi și cea a celor puternici. Astfel, în concepția lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuși pentru a-și da aparența unei frumuseți morale și a se convinge de propria-i superioritate.

Nietzsche a dorit să restructureze societatea criticând aspectele culturii moderne, ale filosofiei oficiale universitare, negând ideile de civilizație și acelea ale democrației. Pentru el, doar arta este singurul factor care justifică viața. În Die Geburt der Tragödie ("Nașterea tragediei"), opune și asociază figurile dionisiace și cele apollinice, ambele născute din beția simțurilor. Prima este o beție a descărcării de energie, a doua o beție pur vizuală. În consecință, Nietzsche adaugă o a treia formă: forța voluntară care se manifestă în arhitectură.

Nietzsche este cel care a spus ca Dumnezeu e mort. Idee care a primit două interpretări majore: prima susține faptul ca Nietzsche vorbește despre moartea Dumnezeului creștinilor, iar a doua interpretare vorbește despre moartea Dumnezeului filosofilor (el prevăzuse agonia metafizicii odată cu manifestarea spiritului rațional socratic care a distrus principiile omului dionisiac ce urmărea extazul prin beție, concupiscența și alte forme de manifestări extatice obținute prin exacerbarea simțurilor).
Nietzsche este considerat un filosof vitalist. El propovăduiește toate virtuțile omului sănătos, ale omului plin de vigoare, ale omului stăpân pe instinctele sale, ale omului care știe să susțină pe umerii săi libertatea. Ca o ironie a celor susținute, Nietzsche a fost toată viața sa un om bolnav. Motivul principal pentru care el renunță la cariera universitară este boala sa care se înrăutățise.

Se spune că precursorul lui Nietzsche ar fi fost Schopenhauer, care prin lucrarea Lumea ca voință și reprezentare îl determină pe Nietzsche să "îndrepte" conceptul de voință, alăturându-l puterii care devine esențială în afirmarea individului. După o interpretare a lui Constantin Noica. Heidegger ar duce conceptul mai departe vorbind despre voința ca voință.

Cele mai cunoscute citate sunt:

• "Dumnezeu a murit!"
• "Câtă melancolie în orice lucru încheiat!"
• "Care este adevărul? E omul una din gafele lui Dumnezeu sau Dumnezeu e una din cele ale omului?"
• "Omul este o frânghie care leagă bestia de supraom - o frânghie peste abis."
• "Creația:...singurul surâs al tragediei noastre."
• "M-am întrebat adeseori dacă nu sunt mai profund îndatorat celor mai grei ani din viața mea decât oricăror altora."
• "Vrednic de cinstire este tot ce pare anevoios."
• "Când te uiți îndelung într-un abis, abisul se uită și el la tine".
• "Libertatea înseamnă să fim responsabili pentru noi înșine."
• "Fără muzică, viața ar fi o greșeală."
• "Ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici."
• "Omul este ceva ce trebuie depășit."
• "Din paradis lipsesc toți oamenii interesanți."
• "Te duci la femei? Nu uita biciul!" (Așa grăit-a Zarathustra)
• "Ai căutat cea mai grea povară și atunci te-ai găsit pe tine însuți."
• "Pentru ființa cea mai puternică, răul nu vine de la cel puternic, ci de la cel slab."
• "Dacă vrei să ajungi sus, folosește picioarele tale. Nu te lăsa purtat, nu te cățăra pe spinarea sau pe capul altora."
• "Libertatea este absența gândirii individuale."
• "Moralitatea este instinctul de turmă al individului."
• "Femeia e o suprafață care simulează adâncimea."
• "Timpul este focul în care ne ardem existența."
• "Credința înseamnă să nu vrei să știi ce este adevărat."
• "Nimeni nu cunoaște, nici nu poate cunoaște, partea cea mai bună ascunsă în adâncul lui."
• "Se poate aprecia calitatea unui om după cantitatea de singurătate pe care o poate suporta."

Recomandare muzicală (2)

Disturbed-Another Way To Die

The indulgence of our lives
Has cast a shadow on the world
Our devotion to our appetite
Betrayed us all

An apocalyptic plight
More destruction will unfold
Mother Earth will show her darker side
And take her toll

It's just another way to die

There can be no other reason why
You know we should have seen it coming
Consequences, we cannot deny
Will be revealed in time

Glaciers melt as we pollute the sky
A sign of devastation coming
We don't need another way to die
Can we repent in time?

The time bomb is ticking
And no one is listening
Our future is fading
Is there any hope we'll survive?

Still, we ravage the world that we love
And the millions cry out to be saved
Our endless maniacal appetite
Left us with another way to die

It's just another way to die

Ooh, can we repent time?

Greed and hunger led to our demise
A path I can't believe we followed
Black agendas rooted in a lie
Will we repent in time?

Species fall before our very eyes
A world they cannot survive in
Left them with another way to die
Are we dead inside?

The time bomb is ticking
And no one is listening
Our future is fading
Is there any hope we'll survive?

Still, we ravage the world that we love
And the millions cry out to be saved
Our endless maniacal appetite
Left us with another way to die

It's just another way to die

Still, we ravage the world we love
And the millions cry out to be saved
(Millions cry out)
Our endless maniacal appetite
Left us with another way to die

It's just another way to die
Ooh, can we repent in time?
It's just another way to die
Ooh, can we repent in time?

Ghici cine moare primul

Autor: M.J. Arlidge

Nr. de pagini: 408

Titlul original: Eeny Meeny
Limba originală: engleză
Traducere de: Lucian Niculescu 
Anul apariţiei: 2015

Unul trăieşte, celălalt moare. E singura soluţie.

Roman din seria Helen Grace

Doi ostatici. Un singur glonţ. Doar unul va supravieţui.

Sunt suflete-pereche. Vor să-şi petreacă restul vieţii împreună.
Însă când se trezesc singuri şi dezorientaţi într-un subsol părăsit, groaza îi copleşeşte.
Nu au la dispoziţie decât o armă încărcată cu un singur glonţ şi însoţită de următorul mesaj: „Când unul dintre voi îl va ucide pe celălalt, supravieţuitorul va fi liber".
Cine a putut concepe un astfel de scenariu sinistru, în care victimele înseşi comit crima?
Torturaţi de spaimă, disperare, sete şi inaniţie, pentru ostatici nu există decât o singură cale de a pune capăt acestui supliciu: unul dintre ei trebuie să moară.

M. J. Arlidge a creat o eroină memorabilă: inspectoarea Helen Grace. – Daily Mail

O poveste captivantă şi înfricoşătoare, scrisă magistral. – Sun

Îţi dă fiori! – Sunday Mirror

„Mi se pare mie sau îmbrăţişările noastre nu ne mai prea încălzesc? Şi nu ne mai apără? De când s-a întâmplat, ne-am agăţat zi şi noapte unul de altul, dorind să supravieţuim amândoi, disperaţi să nu rămânem singuri în locul acesta cumplit. Am jucat tot felul de jocuri ca să treacă timpul, imaginându-ne ce vom face după ce va sosi cavaleria — ce-o să mâncăm, ce-o să le spunem rudelor, ce-o să primim de Crăciun. Însă aceste jocuri s-au terminat treptat, pe măsură ce am înţeles că am fost aduşi aici cu un scop şi că nu va exista un sfârşit fericit."

Continuarea acestuia, Pop Goes the Weasel, este în curs de publicare la Editura Trei.

Un thriller poliţist de la care aveam mari așteptări, dar de ce? Nu citisem nicio recenzie înainte tocmai pentru a nu fi influențată, totuși, nu m-am putut abține și am răsfoit vreo 20 de pagini înainte să mă decid să o citesc. Ce m-a determinat cu adevărat să o citesc a fost faptul că am primit-o în dar de Crăciun, un dar venit mai devreme. Spiridușul lui Moș Crăciun știa că eram încă nehotărîtă și mi-a dat un imbold. Acum că am terminat cartea mă întreb ce era în neregulă cu mine? de ce am fost dezamăgită? Am citit mai multe recenzii care ridică în slăvi această carte, de ce să îți placă niște capitole fade de maxim 2 pagini, care nici măcar nu te prind, că se și termină. Poate stau eu prost cu răbdarea și aș fi vrut să fiu hipnotizată din primele pagini sau, mai bine spus, din primele capitole. Sunt prezentate idei interesante, dar care nu sunt puse în valoare. Ideea de captivitate, de crime sadice, de sacrificiul suprem din dragoste, uciderea marii tale iubiri, spațiile lugubre și fără ieșire. Ei bine, atunci când citești despre toate astea sentimentul de milă nu apare, povestea este scrisă prost, iar sentimentele personajelor nu sunt transmise dincolo de cuvinte. SUNT EU OARE VREO INSENSIBILĂ? Pentru mine a fost ca și cum aș fi citit ceva, iar înțelesul cuvintelor nu m-a atins. NU M-A ATINS ACESTĂ CARTE. Crimele sunt prezentate pe repede înainte, căci acel cuplu de îndrăgostiți supuși unor chinuri groaznice atât fizice, cât și psihice la gândul că există doar o scăpare și nu era pentru amândoi,dispare prea repede, având ca rezultat în următoarele 10 pagini o iubită criminală. Acele 2 săptămâni de groază nu au contat pentru autor, nu a contat alegerea zdrobitoare pe care unul dintre ei trebuia să o facă, nu a contat că la autopsie a iesit că baiatul își mâncase propria carne de pe bratul stâng cu gândul că va supravietui. Nu a contat mărturia fetei care era dărâmată la gândul că iubitul ei a implorat-o să îl împuște nu pentru a o salva pe ea, ci pe el.
Apoi un scenariu asemanator, alte personaje, seria de crime continuă, supozitiile asupra criminarului nu apar in mintea mea ... pot spune că aveam, totuși, de la inceput o suspiciune care se adeverește la final. Totuși am fost păcălită la un moment dat să nu mai cred asta și să cred că un criminal de sex feminin, care deținea o frumusețe copleșitoare, a făcut un ofițer de poliție să se îndrăgostească de ea și informații secrete să "transpire", astfel ea era păpușarul și poliția doar niște marionete în jocul ei. Faptul că era psiholog m-a indus și mai rău în eroare, căci știam cât de multe cunoștea despre mintea omului, mi se părea mintea perfectă care poate construi scenariul, în care omul calchiază, în care își lasă umanitatea deoparte și devine o fiară fără suflet.
Ce mă incita era misterul pe care îl emana Helen Grace.
Cartea asta putea să îți demostreze că viața nu oferă certitudini și că omul dezvoltă anumite comportamente în funcție de situațiile la care este supus. Lecțiile de viață sunt prezente doar în stadiul de idei, parcă ele ar fi un decor. Accentul cade pe Helen care, însă, nu surprinde. Singurul lucru care mi-a creat sentimentul de nedreptate a fost când am aflat că următoarele victime au murit în propria lor casa, care le-a fost în loc de adăpost, un cavou. Au murit într-o singurătate de neconceput, neajutorate, mamă și fiică. Mama nu s-a îndurat să-i curme suferințele fiicei sale încă de la nastere, de ce ar fi făcut-o atunci sau de ce a făcut-o atunci?
Întrebări fără răspuns îmi invadau gândurile în timp ce citeam:

• Cum sunt alese victimele?
• De ce sunt mereu câte două?
• Ce legătură au între ele?
• Cine e psihopata care poate pune așa ceva la cale?
• Ce legătură au toate astea cu Helen, chiar exista o legătură între ea și criminal?
• De ce trebuie să existe o alegere?
• Cine suferea mai tare cel care era omorât sau cel care suporta vinovățiile unei crime pe care a fost obligat să o comită?

La toate aceste întrebări aveți răspunsul în carte. Citiți e singurul mod de a afla! 
NOTA: 5/10

"Another tricky little gun giving solace to the one/That'll never see the sun shine"

M. J. Arlidge

M. J. Arlidge lucrează de 15 ani în televiziune, fiind specializat în producţiile dramatice. Arlidge a fost producătorul unor seriale poliţiste de prime time pentru ITV, printre care Torn, The Little House şi, cel mai recent, Undeniable. În prezent scrie pentru publicaţia Silent Witness şi produce filme pentru reţele TV din Marea Britanie şi SUA. Romanul său de debut, thrillerul Eeny Meeny (Ghici cine moare primul), care o aduce în scenă pe curajoasa inspectoare Helen Grace, se bucură de succes internaţional.
Tot ce poți ști despre acest autor și tot ce ai nevoie să știi.
De obicei nu citesc serii, dar un cadou de Crăciun interesant mi-a stârnit curiozitatea. Ei bine, acum am în față faimoasa carte, am sorbit cu nesațietate cuvintele scrise de acest autor. Este un cadou memorabil și de neprețuit. 

Detectivul Inspector Helen Grace este eroina din seria Arlidge de thrillere criminale, stabilite în jurul orașului de coastă Southampton. Un ofițer de poliție, dur, determinat care conduce o motocicletă și preferă să călătorească prin viață singur. Casca și îmbrăcămintea din piele sunt carapacea ei, o protejează, totuși demonii personali nu îi dau pace. Trecutul său și copilăria cu probleme duc la modificări ale dispoziției și la tendința de a fi depresivă. Ea nu apelează pentru problemele ei, nici la ajutorul unui psiholog, nici la medicamente sau bautură, alege alte metode prin care să își pedepsească și distrugă corpul. Folosește durerea să uite totul, administrată de dominatorul ei loial, Jake. Îi place controlul, îi place puterea pe care i-o dă funcția deținută, dar cu ce preț? Locuiește singură, nu se implică în niciun fel de relații, nu are iubit și nici familie... este profund angajată în munca ei. Criminalii pe care ea îi urmărește sunt sadici, violenți și periculoși, de ce riscă Helen așa de mult? Ce vrea să repare, vrea oare să contrabalanseze situația unui rău din trecut cu binele pe care îl face?
Autorul a creat un personaj puternic sau care vrea să pară puternic?

Archibald Joseph Cronin

Am hotărât să revin după o luuungă perioadă de absență.Aș vrea să invoc motivele pentru care am lipsit, dar cred că nu există cu adevărat vreunul care să explice de ce. Îmi impuneam să scriu, dar eu nu eram de partea mea. Mi-am făcut promisiuni mie, dar azi am făcut o promisiune și mai mare pe care vreau s-o onorez. NU VREAU SĂ DEZAMĂGESC.
Acum gata cu scuzele și să trecem la lucruri serioase. Nici nu știu cu ce sa încep. Vreau să vă prezint câteva lucruri interesante despre autorul A.J. Cronin care dezvăluie viața sa și inspirația pe care a avut-o pentru scrierile sale. O listă scurtă, dar cuprinzătoare:

1. Archibald Joseph Cronin (n. 19 iulie 1896 – d. 6 ianuarie 1981) a fost nu doar un scriitor scoțian, dar și medic. Romanele sale descriu conflicte sociale inspirate din lumea medicală. Cele mai cunoscute cărți ale sale sunt Castelul pălărierului (1931), Sub stele (1935), Citadela (1937) și Anii de tinerețe (1942);
2. La școala din Dumbarton și apoi la colegiul St. Aloysius din Yorkhill, Cronin a câștigat multe premii și competiții literare, dar a fost, de asemenea, și un excelent atlet. Datorită rezultatelor nemaipomenite la învățătura, Cronin a primit o bursă de studii la Facultatea de Medicină din Glasgow (1914), pe care a absolvit-o în 1919, cu mari onoruri;
3. În timpul Primului Război Mondial, doctorul Cronin a servit ca sublocotenent în rezerva de voluntari a Marinei Regale. După ce războiul s-a terminat, s-a mutat la Londra, unde și-a deschis propriul cabinet medical, în zona Notting Hill;
4. Primul roman s-a datorat îmbolnăvirii sale subite, la 34 de ani, de ulcer duodenal. Fiindu-i recomandat un concediu de șase luni, se instalează la Ferma Dalchenna din Loch Fyne, unde începe să scrie. A terminat Castelul pălărierului în doar trei luni, iar cartea a fost imediat acceptată de Editura Gollancz. Prima sa carte a avut un succes răsunător;
5. A murit la 6 ianuarie 1981, în Montreux, și a fost înmormântat în localitatea La Tour-de-Peilz. Majoritatea lucrărilor sale, publicate sau în formă de manuscris, ciornele, scrisorile, notițele și compunerile, precum și tezele medicale sunt păstrate la Biblioteca Națională din Scoția și la Universitatea din Texas.

 Romanele sale dezvăluie de pe poziții critice conflicte sociale, inspirate uneori din lumea medicală, notabile prin tehnica solidă:

• 1931: Castelul pălărierului (Hatter's Castle);
• 1932: Trei iubiri (Three Loves);
• 1933: Gran Canaria (Grand Canary);
• 1935: Sub stele (The Stars Look Down);
• 1937: Citadela (The Citadel);
• 1940: Jupiter râde (Jupiter Laughs), operă teatrală;
• 1941: Cheile împărăției (The Keys of the Kingdom);
• 1942: Anii de tinerețe (The Green Years), roman autobiografic;
• 1948: Calea lui Shannon (Shannon's Way);
• 1950: Grădinarul spaniol (The Spanish Gardener);
• 1952: O aventură în două lumi (Adventure in Two Worlds), autobiografie;
• 1953: Dincolo de locul acesta (Beyond This Place);
• 1958: Lumina Nordului (The Northern Light).

Acum o recomandare muzicală:

Puseu

Plănuiam să postez mai devreme, dar niciodată nu mă țin de ceea ce îmi promit mie însămi. Cu toate acestea, am zis totuși să postez, chiar dacă nu am pregătit cu adevărat ceva.

Vă mărturisesc că am avut o zi tare bună astăzi și mi-au venit câteva idei pe care abia aştept să le pun în practică. Nu vă dezvălui deocamdată despre ce este vorba. Apropo de acest lucru, trebuie să precizez cu ce ne ocupăm noi pe acest blog, și anume cu promovarea culturii. De-a lungul postărilor vom încerca să abordăm în stil propriu diferite teme, să ne expunem opiniile, să aducem informație interesantă, muzică bună, pictură și un subiect căruia îi vom acorda foarte mare atenție, cititul cărților. Atât Alexandra, cât și eu avem această pasiune și vom încerca să o împărtășim cu voi.

În urmă cu câteva zile mi s-a spus un lucru care m-a pus pe gânduri:

"NU EXISTĂ ORIGINALITATE! Sigur cineva a mai făcut asta înainte."

Chiar dacă vom aborda teme deja cunoscute și chiar dacă vom face ce au mai făcut și alții, o vom face în stilul nostru.

Acum vă las un citat la care ar trebui să reflectați, pe mine m-a făcut să am încredere în ceea ce pot face eu:

" Când mi-am dat seama că TOTUL depinde de mine, M-AM LINIȘTIT."

MAHATMA GHANDI

P.S. În câteva ore este ziua Alexandrei, cred că vă pregătește și ea ceva special. Până atunci vă las să ascultați melodia noastră preferată:

https://m.youtube.com/watch?v=pnxmi5KNjAc

Proiect de cercetare lingvistică

Limbajul în operele „Ordinea cuvintelor”- Nichita Stănescu şi „Letopiseţul Ţării Moldovei”(de la 1661 la 1743)- Ion Neculce

          Acest studiu de cercetare prezintă o analiză a limbajului folosit în textele a doi autori diferiţi. Primul autor este Ion Neculce, ultimul cronicar moldovean, care prezintă în scrierile sale o parte din istoria României, iar cel de-al doilea este Nichita Stănescu, fiind  „cel mai strălucit continuator al ermetismului barbian în poezia română”. Putem spune că Ion Neculce a fost unul dintre cei care au pus bazele limbajului literar, realizând cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre. Alexandru Piru spunea că farmecul scrierilor lui Neculce este dat de „conţinutul lor educativ fără ostentaţie sau cumpănit anecdotic, epic cuminte, bătrânesc, naraţiune simplă, populară”. Istoria literaturii române îl consideră pe Nichita Stănescu un „mare poet, scriitor şi eseist român”, iar criticii literari precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, „un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.”

          Principalele obiective ale acestui proiect de cercetare sunt: de a descoperi etapele formării limbii literare şi prezenţa stratului latin, de a demonstra preponderenţa cuvintelor provenite din limba latină, dar şi prezenţa influenţelor, de a evidenţia puterea limbajului materializat prin cuvânt, de a cunoaşte autorii şi de a înţelege operele lor.

            Mi-am propus să răspund la următoarele întrebări pe parcursul proiectului:

Principalele două întrebări de cercetare sunt direct corelate cu obiectivele cercetării:

1.         Cuvintele de sorginte latină sunt preponderente în operele celor doi autori?

2.         Ce influenţe sunt resimtinte în limbajul folosit?

Celor două întrebări li se adaugă şi altele cum ar fi:

3.         Cu ce forţă lingvistică înzestrează fiecare autor cuvintele folosite în operele sale?

4.         Cu ce scop este folosit acest limbaj?

5.         Care sunt particularităţile codului folosit în cele două texte?

          Chiar dacă cei doi autori au scris în perioade istorice diferite, Ion Neculce între anii 1661–1743, iar Nichita Stănescu între anii 1960 – 1970 au utilizat forţa lingvistică a cuvântului, fiecare folosind propriul său limbaj, folosindu-l ca scop şi nu ca mijloc. Fiecare îşi transmite mesajul neuitând originile limbii şi faptul că latina este limba maternă, de provenienţă a limbii române. Perioadele istorice îşi pun amprenta asupra celor două scrieri, Ion Neculce fiind printre primii scriitori de literatură a vremii, a avut dorinţa de a surprinde lucrurile neştiute despre poporul român, creând o cronică cu valoare multiplă: documentară, instructivă, educativă şi izvor de inspiraţie. Dacă pe vremea lui Neculce erau multe de spus în literatură, atunci când a apărut Nichita Stănescu putem spune că totul fusese deja spus în poezie. Astfel că în anii ’60 lirismul său conceptual, susţinut de o putere de gândire ieşită din comun, a reinstaurat limbajul, l-a metamorfozat, perspectiva simţului comun fiind înlocuită cu cea a idealităţii.Însă, dacă  „dezbrăcăm” limbajul de semnificaţii şi de  „veşmintele barbare” (influenţele lingvistice) vom descoperi structura internă, limba latină, numită de către români  „lingua nostra romana”.

             Odată cu aparita Iluminismului pe teritoriul României au aparut şi primii scriitori cu preocupări filologice care au dovedit latinitatea limbii române. Unul dintre aceşti scriitori a fost lingvistul Frederich Diez, care în urma studiilor concepute de Şcoală Ardeleană a inclus limba română în rândul limbilor romanice. Reprezentanţii Şcolii Ardelene îşi propuneau să realizeze unitatea limbii, să apere interesele naţiunii române, constituind totodată o expresie, o formă de manifestare a luptei politice naţionale, într-o epocă în care ţintă adversarilor era contestarea românităţii poporului român şi a latinităţii limbii române. Aproape toţi învăţaţii Şcolii Ardelene au fost autori de ortografii, gramatici şi dicţionare. Ortografia reprezenta domeniul în care lipsa de unitate era mai pronunţată şi unde diversitatea şi fluctuaţiile erau mai numeroase. „Ortografia reprezenta pentru ei nu numai totalitatea regulilor prin care se stabilea scrierea corectă a cuvintelor româneşti” în vederea unificării limbii, „ci şi un mijloc important pentru a demonstra originea latină a limbii române” . Acţiunea de unificare a limbii, în domeniul ortografiei, trebuia să rezolve problema alfabetului şi cea a elaborării normelor ortografice. Dezideratul unificării impunea, în primul rând, înlocuirea alfabetului chirilic şi adoptarea alfabetului latin. „Corifeii Şcolii Ardelene au intuit că introducerea alfabetului latin în scrierea limbii române însemna o etapă decisivă în procesul de realizare a unităţii limbii literare”  .Aşadar contribuţiile Şcolii Ardelene sunt:

1. . Introducerea alfabetului latinesc, în locul celui chirilic;
2. . Unificarea scrierii, la baza căreia au pus principiul etimologic (etimologismul era „un mijloc de afirmare a poporului român ca popor latin” );
3.  Opţiunea pentru o scriere fonetica bazata pe principiul pronunţie;
4.  Fixarea de reguli lingvistice clare
5.  Înnoirea vocabularului (înlocuirea cuvintelor slavone cu cele de origine latină)

            Ion Budai Deleanu ocupă un loc de seama în galeria personalităţilor complexe ale secolului al XIX-lea din cultură românească. A fost preocupat de crearea unei limbi literare moderne, el recomandă o selecţie riguroasă a termenilor, prin acceptarea celor cu o largă circulaţie internaţională, şi eliminarea regionalismelor. Cerea înlocuirea termenilor de origine maghiară, turcă, slavă, greacă, albaneză cu sinonime latineşti. Studii lingvistice de seamă sunt: Ion Budai-Deleanul- Scrieri lingvistice, Petru Maior- Disertaţie pentru începuturile limbii româneşti, Elementa lingue daco-romane sive valahichae, Fundamenta gramatices linguae romanicae şi Eugen Munteanu- Introducere în lingvistică.

          “ Limbajul  este,  pe  de  o  parte,  bază  a întregii culturi şi, pe de  altă parte,  este  o  formă  a  culturii. Adică,  numai  limbajul  are această posibilitate de a fi limbaj şi realitate, în acelaşi timp, şi de a vorbi şi despre sine însuşi. Muzica nu  poate vorbi despre muzică, nici    sculptura  despre sculptură.  Deci,  limbajul  are  această proprietate că este, pe de o parte, baza culturii şi, pe de altă parte, este şi o formă a culturii.” (Eugen Coşeriu)

            Ce zicea N. Stănescu despre limba română:

            „A vorbi despre limba în care gîndeşti, a gîndi - gîndire nu se poate face decît numai într-o limbă - în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi decît exprimată în limba română. Pentru mine iarbă se numeşte iarbă, pentru mine arborele se numeşte arbore, malul se numeşte mal, iar norul se numeşte nor. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanţă aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observaţie, această relevaţie am avut-o abia atunci cînd am învăţat o altă limba". „Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate şi frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părţi coincidenţe; o dată este patria de pămînt şi de piatră şi încă odată este numele patriei de pămînt şi de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea.”

           Limbajul este cel mai complex dintre sistemele semiotice cunoscute. Importanța sa de a produce şi de a înţelege semne specifice dotate cu semnificaţie îi conferă omului un statut privilegiat în lume cunoscut ca principala fiinţă reflexivă şi proiectivă. Limbajul uman este un proces de comunicare şi implică trei dimensiuni fundamentale definitorii: o dimensiune ontologică, o dimensiune gnoseologică şi o dimensiune socială. Dimensiunea ontologică este definită de raportul dintre om ca specie şi ca individ cu realitatea. În această perspectiva, limbajul apare ca spaţiu virtual de reflectare a realităţii. Acest rol al limbajului este evidenţiat în cele două texte abordate în acest proiect, în  „Letopiseţul Ţării Moldovei” prin evenimentele istorice însemnate, iar în  „Ordinea cuvintelor” prin transpunerea şi metamorfozarea realităţii. În „Letopiseţul Ţării Moldovei” este relevată puterea autorului de a însemna întâmplări istorice, prezentând viaţa unor domnitori ai Moldovei. Forţa narativă se afirmă prin episoadele povestite gradat, cu amănunte, cu o coloratură afectivă. Poezia lui Nichita Stănescu surprinde însă conştiinţa sensibilă a umanităţii, regăsită în război, călătoria de cunoaştere,dar şi  spiritual faustic în balans cu spiritual hamletian. „Starea poeziei” lui Nichita Stănescu evidențiază o poezie a conştiinţei şi a deplinei lucidităţi. Astfel putem spune că ambii autori folosesc procesul „onomaturgic”, care constă în echivalarea mediată prin gândire, a unui fragment al realităţii, printr-un semn lingvistic. Codul folosit de Ion Neculce aduce în lumină realitatea din acele vremuri în care poporul român îşi avea propria sa vorbire, limba latină cultă degenerând, fiind amestecată cu vorbirea populară. Aristotel în „ Poetică”  numea acest tip de discurs „comun”, iar antonimul sau era discursul insolit. Acesta a fost adoptat de Nichita Stănescu în poeziile sale. El se joacă pe „claviatura cuvintelor”, redistribuie înţelesuri, are un discurs caracterizat de abateri de la ceea ce este comun, sintetizează un fel de „plâns al limbii” (sau un plâns al poetului care face un efort sisific să se smulgă din atracţia gravitaţională a limbii). Tot Aristotel spunea că limba nu este un simplu repertoriu de nume,ci un act de predicație, adică de aplicare a gândirii discursive asupra finite.

         Tot în această dimensiune putem încadra şi caracteristicile codului din perspectiva etimologică. Am să mă opresc astfel asupra cuvintelor care provin din limba latină. „Românii se spune că sunt colonii romane. Dovadă de acest lucru este că au multe cuvinte comune cu limba latină.” În urma cercetării a rezultat, în operele alese, aproximativ 50% din cuvintele folosite sunt provenite din limba latină. Am ales un eşantion de 106 cuvinte din ambele opere. Rezultatele obţinute au indici apropiaţi, în opera lui N. Stănescu am găsit 54 cuvinte de sorginte latină, iar în opera lui Ion Neculce, 59. Am să adaug câteva exemple, o lista cu câte 20 de cuvinte selectate din opere:

             Opera lui N. Stanescu:

1.          Sange   <   sanguis;                                                        

2.            Sorti     <    sors, -tis;

3.            Arbor    <    arbori;

4.            Rasarit   <   resalire;

5.            Ou         <   ovum;

6.            Nunta    <   nuptiae;

7.            Leoaica  < leo;

8.            Calul      <  caballus;

9.            Cercetator < circitare;

10.          Tei           < trillium;

11.          Inger        <  angelus;

12.          Cer          <  cerrus;

13.          Trunchiul  < trunculus;

14.          Orizont    <  horizont;

15.          Abstract  < abstractus;

16.          Frumusete < formosus;

17.          Ochi         < oculus;

18.          Durere     < dolere;

19.         Nod          < nodus;

20.         Stele         < stella.

              Opera lui I. Neculce:

1.            Lac       <    lacus;

2.            Cetate  <   civitas, -atis;

3.            Batran   <  betramus;

4.            Gios       <  deorum;

5.            Domnitor < dominus;

6.            Fecior     < fetiolus;

7.            Fiu          < filius;

8.            Oameni < homo, -inis;

9.            Ses          < sessus;

10.          Frate       < frater, fratris;

11.          Negustor < negotiatorus;

12.          Tinuturi   < tenem;

13.          Visterie    < vistiarium;

14.          Casa        < casa;

15.          Stire         < scire;

16.          Viu           < vivus;

17.          Vinul         < vinum

18.          Oastea      < hostis, -tis

19.          Bun           < bonus,-a, -um

20.          Nime         < nemo.

           Astfel se clarifica originea limbii

          Astfel se clarifică originea limbii române, susţinută de teoria continuităţii daco-romane la N de Dunăre. În scrierea lui Neculce identitatea poporului român nu este evidenţiată doar de folosirea cuvintelor preponderent latineşti, ci şi de evenimentele istorice de referinţă, care au dobândit caracter istoric. Acesta a fost şi scopul scriitorului umanist de a transmite informaţii despre istoria naţională "că să nu se uite lucrurile şi cursul ţării". Tot in acest text apar si influentele popoarelor migratoare, preponderent a popoarelor slavone. 20% din cuvintele din fondul principal sunt de origine slavonă. În textele alese de mine am găsit 27 de cuvinte la Neculce şi 11 la Stănescu. Exemple de cuvinte: trebile< triba, vrednic < vredinu, nevoie < nevolja, iscaliturile < ickaljati, poduri < podu, targu , trugu, razboi < razboj, slugi < sluga, boala < boli, temnita< timinica, gloata < glota, postelnicul< posteilniku; bezna < bezduna, tihna < tihnonti, lovitura < loviti, intemeierea < temei, intrupeaza < trupu, glezna < gleznu, privire <  praviti.

          Acum că am terminat de discutat de dimensiunea ontologică, voi continua amintind şi de cea de-a doua, cea gnoseologică, cea care circumscrie raportul dintre limbă şi gândire, aşa cum limbajul constituie mediul de manifestare a conceptelor raţiunii. După M. von Humbold, limbajul este o activitate creatoare continuă a spiritului uman. La N. Stănescu putem vorbi de metamorfoza prin cuvânt, reprezentând puterea poetului de a transmigra dintr-o întrupare în alta, " cuvântul prin transpunerea universului modelează plasmă imaginară şi adună într-o singură fiinţă metafizicul şi contingentul".Cu fiecare volum al lui Nichita Stănescu s-a produs în literatura noastră o perpetuă revoluție a limbajului poetic, in jurul cărților sale dându-se o adevarată „bătălie a (neo)modernitații”. Acest „modelator revoluţionar al limbajului poetic”, mereu curios, fabulant şi teribilist, ins pentru care poezia e o „tensiune semantică” iar matematica „o poezie dură” întreţine, grijuliu, fluxul colocvial.

          Mai mult, cel mai personal creator de limbaj în poezia noastră (din segmentul postbelic, evident) aspiră – constatase Edgar Papu – spre „o zonă superioară a realităţii”. El vrea să transgreseze canonicul (cf. C. Ciopraga), ştie că poezia e „doar tendinţa către ea”, vrea un discurs total, trăit. Eul, aşadar, iese din sine, fiinţa îşi află prelungirile în alte finite şi lucruri hrănind, prin autopercepere, mari viziuni, desfăşurări grandios-cosmice. Acea „tensiune semantică spre un cuvânt din viitor” presupune tocmai transcendere, nu doar metapoezie. Cuvântul, aflăm, reproduce „structura materiei”. Încât, cercetând „noua frontieră a sufletului”, el descoperă poezia în centrul umanului.

          Corin Braga sustinea faptul ca in poezia lui Stanescu “ mântuirea de moarte vine prin logos, ințlegând acest concept in toate sensurile lui antice: ordine cosmică, inteligența (divină) şi cuvântul (creator). Nichita Stanescu însusi a subliniat că poezia trebuie ințeleasă ca o semantică, nu ca o semiotică. Ceea ce contează este cofigurarea sensurilor, nu modul lingvistic în care au fost produse. Astfel putem spune ca autorul îşi construieşte a doua limbă “ poeticească” , operează în aparență cu cuvinte obişnuite, când, de fapt în spatele semnificantului comun se afla cu totul alte semnificații. ( După teoria lui Saussure, codul este alcătuit din semnificant si semnificat).

         Ultima dimensiune este dimensiunea socială. Ea defineşte comunicarea interumană. Limbajul a apărut şi este folosit în societate ca expresie a nevoii de comunicare între oameni. O limbă construită istoric dobândeşte caracter național. Dacă limbajul ca facultate umană definitorie are un caracter universal, concretizarea sa în limbi atestate istoric, se petrece într-un context social delimitat de condițiile istorice. Schimbările limbii sunt şi ele determinate de condițiile sociale, ținând de nevoia de adaptare a concepțiilor expresive. In funcție de perioada istorică întâlnim în texte arhaisme (in primul text: atunce, gios, au perit, streina, scaon, cetind, pastoriu, dinlauntru,hicleni, visteri, nemerit) şi neologisme provenite din limba franceză (în cel de-al doilea text, în număr de 34: alphabet < alphabet, fraza< phraser, profund < profound, echilibru < echilibre, mov < mauvre, indiferenta < indifferent, electric< electrique, obedienta< obedience, tandrele < tandre, prisme< prime, curioasa< curieux, surade< sourire, suava< suave, secunda< seconder,fiziologia< pshysiologie).

Restul cuvintelor analizate din textele date sunt din bulgară ( grija< griza), turcă (vizirul < vizir), magheară ( puscele < puska),italiană (lendru< leandro) si neogreacă(condeiul < kondili).

          In concluzie, în urma studiului realizat am demonstrat originea limbii romane, proveniența ei din limba latină. Cuvintele de origine latină sunt prezente în text în proporție de 50 %, ambii autori folosindu-le indiferent de perioada istorică. Chiar dacă influențele slavone s-au mai pierdut de-a lungul timpului sunt şi ele prezente în text, perioadele istorice fiind cele care fac diferența. Forța cu care au fost scrise aceste texte si semnificațiile multiple ale limbajului care nu e doar un mod de a transmite informații, Ion Neculce fiind cel care a pus bazele literaturii, iar N. Stanescu cel care a schimbat profund destinul poeziei.

Bibliografie:

1.      N. Stanescu, Amintiri din present, Bucuresti, 1985, cap Urmasi de Vacaresti ( de la Ion Neculce la Nicolae Labis), Despre limba romana, pag 52.

2.      M. Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Humanitas, 1999, cap Postmodernismul subteran. Anii ’45-’70, pag 319.

3.      Alex Stefanescu, Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Minerva, Bucureşti,1986, cap. Nichita Stănescu si generația sa, pag 193-207

4.      Corin Braga, Nichita Stănescu şi orizontul imaginar, Dacia, Cluj-Napoca, 2002, cap. Transfigurarea în cuvânt, pag 391

5.      D. Macrea, Studii de lingvistică română, EDP, Bucureşti, 1970, pag. 63.

6.      Ion Budai Deleanu, Scrieri lingvistice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag 50.

  

7.    Eugen Munteanu, Introducere în lingvistică, Polirom, Bucureşti, 2005, pag 289.